Sunt câţiva ani de când încerc să capturez sublimul efemer şi subtil care ne învăluie atunci când trăim înconjuraţi de pisici (una nu e de-ajuns niciodată sau mai bine spus dacă ai adus una în casă în curând îţi vei dori şi VEI AVEA mai multe). Am zis bine, Ducesă? Şi azi trăiesc clipe de cruntă dar plăcută invidie. Tot ce m-am străduit să imortalizez însă rareori am reuşit, iată aici, desenat cu fineţe şi bun gust. Douăzeci sau cam aşa ceva de pagini despre mereu uluitoarele şi minunatele noastre pisici (Ducesa aprobă cu condescendenţă), mi-au adus mai întâi un zâmbet neîncrezător pe buze, schimbându-l treptat într-un hohot de râs şi o stare de spirit excelentă, într-o dimineaţă care numai asta nu promitea (afară e cenuşiu, umed, rece şi criză; uitam să spun că învăţământul nu sărbătoreşte Crăciunul că aşa vrea muşchiul lui şi nu pentru că nu ar avea bani). Deci vă recomand cu toată încrederea să vizitaţi HALLMARKS OF FELINITY, unde o să întâlniţi o siameză, pe stăpâna sa iubitoare, fiica acesteia ce studiază pianul şi baletul şi o bunică nu prea amatoare de pisici (unii ar putea spune că o înţeleg…) Nu spun mai mult… Între timp Ducesa a reuşit să performeze câteva din cele mai bune numere ale sale, cum ar fi săritura pe neaşteptate, cu ghearele extinse, pe umerii mei, atracţia irezistibilă pentru ecranul calculatorului, atracţie ce nu poate fi ostoită decât tropăind mărunt pe tastatură, cocoţat în ghiveciul asparagusului şi băut apă din recipientul acestuia, atacul la degetul mare de la picior reuşit în proporţie de 99,99%, concluzionând cu odihna binemeritată în braţele mele, adică PE BRAŢELE MELE – cu care mă străduiesc în acelaşi timp să manevrez mausul şi tastatura. Purrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr… Nu aveţi pisică ? Spuneţi că am răsfăţat-o pe Ducesa? Mă retrag aici cu un zâmbet sardonic şi vă las în compania lui Solange, cea căreia îi place să se odihnească pe vârful piciorului stăpânei sale, în timp ce aceasta îşi face exerciţiile de balet. Sunt convinsă că aşa s-a întâmplat şi în realitate, nu numai în BD.
Intru şi cer porţia săptămânală de crănţănele pentru pisici şi câini şi o parte din mine se strânge şi micşorează, până se opreşte la vârsta de cinci ani. Începe să iscodească cu privirea pungile cu grăunţe colorate, periile, coliviile în culori pastel şi toate celelalte jucării de care au nevoie oamenii aflaţi în posesia unui animăluţ. Mă bucur de uluirea apariţiei unui buldog gras şi placid din camera alăturată. Ne salutăm, apoi el pleacă mai departe spre uşă să vadă cum trece lumea. Aproape de piciorul meu drept , o cuşcă în care doi porcuşori de Guineea se aferează printre jucăriile lor de plastic, rumeguş şi oarece chestii de ronţăit. Mă întreb, eu sau dublul meu de cinci ani, dacă se uită ei vreodată în sus, spre acvariul cu interior multicolor; ce cred ei despre umbrele mişcătoare ce li se învârt veşnic deasupra capului şi despre bolboroseala liniştită a bulelor de aer. Buldogul s-a angajat acum într-o discuţie cu papagalii ce locuiesc în apartamentul spaţios de la intrare. El din privire, ei cu clopoţeii lor montaţi în guşă, sub ciocul întors. Aş vrea, cu mintea mea scormonitoare de copil, să aflu ce-şi spun unii altora; probabil că e la fel de interesant ca şi conversaţia bunicii cu rudele care-i vin în vizită. Ooo, oare cum arată căţelul bătrânicii care e în faţa mea la rând; pare foarte preocupată de el. Ce poveşti şi-or mai fi depănând în serile lungi de iarnă? Ce model are hăinuţa pe care i-o tricotează? Şi, uite, mami!! o lesă multicoloră pentru pisici!!
Oamenii mari au un talent special de a concepe şi încropi spaţii dulci-amare, cum sunt circul în culori prăfuite, bâlciul vulgar şi sclipitor, parcul în care florile mărşăluiesc fără chef la marginea unor simulacre de poieniţe pavate cu iarbă de plastic, grădina zoologică, cu ochii trişti şi miros înţepător.
Cad fără grabă fulgi mari şi lipicioşi. Ziua doarme ceţos.
Pufogu’ s-a cuibărit pe un teanc de rufe călcate, mirosind apetisant a balsam italienesc şi ţese vise (“Eu nu dorm, messieurs, eu visez” – Ludovic al n-şpelea). Ducesa a făcut o vizită asparagusului (un asparagus e alcătuit din multe cozi verzi şi ţepoase ; pisica se ascunde şi trebuie determinată să iasă la lumină), apoi a alergat printre picioarele scaunului şi a reuşit într-un final să-şi prindă coada. Pisicuţa s-a refugiat pe hol, la întuneric, şi-a strâns dungile fumurii într-un ghem aspru de lână şi pretinde că e modelul după care a fost construit Sfinxul. Tărzănel a sărit în braţele mele, mi-a mărturisit că e fascinat de cursorul care ţopăie pe ecran, a încercat să-l prindă, a declanşat o serie de comenzi despre care habar nu aveam că există ; da, poziţia perfectă din care poţi captura un cursor este din « stând » pe tastatură. Apoi mi s-a cuibărit pe genunchi, sforăind recunoscător.
Timpul probabil : Rafale de zapada izolate. Nori trecatori. Rece.
Mouseover şi vezi cum trec orele, ziua, noaptea, amurgul şi răsăritul peste zgârie-nori. Fascinant...
Fotografii din marile biblioteci ale lumii. Cărţile sunt adevăratele obiecte de lux şi au nevoie de palate. Mă gândesc serios să-mi fac un print uriaş cu una din aceste imagini şi să-l pun pe perete.
Ce sunete scoate un aligator, babuin, whippoorwill, popcorn, periuţă de dinţi, ţânţar (poate nu ştiaţi) etc.etc. Find Sounds – web search.
Globuri pământeşti, hărţi, date politice şi geografice . Cum sunt repartizate resursele de apă ? arsenalele nucleare, curenţii oceanici, teritorii fără ieşire la mare (landlocked), speranţa de viaţă, zone de criză, lumea sec.XVII, curenţii refugiaţilor. V-am făcut curioşi?
Pooktre ! O livadă cu meri în formă de oameni ce aleargă şi gutui în care te aşezi ca într-un fotoliu. Principiul bonsai-ului şi întreprinzătorul American.
Hotelurile neobişnuite ale lumii. Vrei să dormi într-un iglu la următoarea oprire ? Sau poate într-o casă din copac ? Aici patrulează pisicile:
Ghid de comportament pentru pisici. Am o completare pentru servirea mesei : dacă nu eşti luat în seamă, pune o lăbuţă pe coapsa stăpânului. Dacă tot nu eşti luat în seamă, extinde ghearele.
The Cute Project. Pisicuţe, căţeluşi, broscuţe ţestoase, aricei, bursucei. Doza zilnică de drăgălăşenie. Mai ales dacă ţi-au mers toate pe dos.
Let’s be friends. În top : hipopotamul cu broasca ţestoasă ; bine, mai e şi mâţa călărită de o maimuţică. Chiar ţi-au mers toate pe dos azi ?
A apărut în curtea din spatele casei, după trei zile de ploaie rece şi vânt câinos. Mai întâi a apărut miorlăitulşi apoi pisica. Era udă, tărcată şi cu burta mare. Şi semăna îngrozitor cu un pisic pe care îl pierdusem nu de mult. Aşa că deşi credeam că ne sunt de-ajuns cei doi motani , a rămas şi ea. S-a dovedit că burta nu adăpostea pisoi, că avea codiţa ruptă şi şalele diforme şi că era singura pisică din lume căreia nu-i plăcea să fie alintată. În schimb s-a împrietenit cu Ţuţi, căţeluşa.
După luni de zile în care burta ei mare a adăpostit doar pisoi imaginari, Pisicuţa a început să strige motanii. Miorlăitul ei semăna aşa de mult a lătrat, că prima dată când am auzit-o ne-am speriat. Apoi am râs, întrebându-ne care motan îi va mai răspunde dacă se va auzi chemat în felul ăsta.
Apoi Pisicuţa a început să viseze. Era vară şi ea stătea pe casă, sprijinită de horn cu toate lăbuţele, ca să nu se dea de-a rostogolul ca o minge. Dormea mai mereu şi visa lăbuţe moi, mustăţi, boticuri şi sfârâit subţirel. Şi din visele ei aburite la soarele verii, purtate pe lăbuţe subţiri şi strâmbe au apărut un birmanez alb cu ochi albaştri fremeni şi două pantere negre în miniatură. Apoi, când aceştia au crescut şi s-au împrăştiat în lume, a ivit încă doi birmanezi cu ochi nemaipomenit de albaştri şi o liotă de pisoi tărcaţi. Pe toţi i-a ascuns în pod, să nu-i mai miroase câinii şi să nu mai plece în lume
Acum au plecat toţi puii , cu lăbuţele, mustăţile şi sfârâitul lor subţire. Pisicuţa se joacă din nou cu Ţuţi dar nu mai cheamă motanii(Oamenii au pastile pentru tot felul de lucruri în lumea asta, în afară de fericire). .În schimb a devenit stăpâna absolută a unui regat de iarbă. Când motanii se iau la bătaie, ea aleargă pe labele ei subţirele şi strâmbeşi-i desparte, strigându-le cuvinte de ocară. Apoi se aşează pe trepte şi priveşte cum trece lumea.
Un simpatic supliment Firefox. Am spus simpatic ? neah, e de-a dreptul adictiv. După ce îţi înregistrezi preferinţele (i.e. călătorii, muzică clasică, umor, IT, etc. etc.) cei de la Stumble îţi pun la dispoziţie un instrument care te plimbă prin tot felul de pagini foarte interesante în tematica respectivă. O cifră care spune tot (şi un citat de pe home page): Recommended Sites from 6,405,471 members. Şi probabil că această cifră creşte mereu. Pur şi simplu nu ai cum să te plictiseşti.
Instalezi Stumble Upon în câteva secunde şi apoi începi să click-uieşti la capătul din stânga al barei. Paginile care-ţi plac le adaugi la favorite cu Stumble Up sau le trimiţi cui doreşti, tot din bara Stumble, care-ţi memorează adresele de e-mail ale prietenilor. Poţi să socializezi şi să întâlneşti alţi Stumble-fani care au aceleaşi preferinţe, îţi editezi profilul, intri pe chatroom. Eu nu am făcut nimic din toate astea – dar posibilitatea există. Poţi deasemenea să alergi, la întâmplare, după video-uri, imagini, muzică, sau printre paginile favorite ale prietenilor. Chestia e că ai parte de tot felul de surprize plăcute şi de cele mai multe ori de informaţii sau divertisment de calitate. Mai este şi un filtru pentru adult content pentru cine are juniori pasionaţi de călătorii virtuale.
V-am mai spus că sunt încântată ? Ca în faţa unui magazin cu cadouri gratuite. Sau ca la începutul unei vacanţe cu multe proiecte de călătorii. V-am mai spus că e adictiv ? Gata cu postul ! Mă duc să Stumble !
Am vãzut mai demult un film în care Robert de Niro juca rolul unui fotograf; el era fotograf într-o secţie de poliţie, ziua fotografia cadavre şi dimineaţa devreme fãcea fotografii adevãrate. Povestea este cum într-o dimineaţă pustie (se zice cã nu e oraş mai pustiu ca NY la 4 am), a vãzut apãrând în capãtul unei strãzi din alea lungi de NY un cal alb. Do you realize, what a moment. Ce subiect, ireal şi nemaivãzut în lumina magicã a dimineţii.
Anyway de când ne-am pus net nu prea mã mai uit la filme…nu mai am timp.
În oraşul nostru vezi mai mereu cai. Sunt fiinţe care-şi câştigã greu dreptul de a exista. Tre’ sã poarte potcoave, hamuri, ochelari care nu-s nici de soare nici de firmã şi o cãruţã cu vârf în spinare. Am vãzut unul mic sãracul şi în spate avea remorca cu lemne peste care şedeau 7-8 mari bãrbaţi musculoşi şi virili, dintre care unul posesor de biciuşcã şi de vocabular adecvat. Şi calul trebuia sã tragã. La o intersecţie ce urcã dealul, alt nãpãstuit cãzuse pe-o parte, rãsucit în hamuri şi un grup de experţi îşi dãdea cu pãrerea pe lângã viaţa lui, în timp ce ãl de l-a fãcut soarta stãpân şi nu cal se scãrpina în chelie înjurând; calul - of course, my horse. Faptul cã totul se petrecea lãngã crâşma sordidã Zaraza nu cred cã are vreo relevanţã . Nu pentru cal.
Am vãzut un cal cu coastele ieşite aproape prin piele întins pe malul apei, încercând cu o disperatã urmã de demnitate sã-şi ţinã capul drept; era în apropiere de palatul ţigãnesc. Nu ştiu dacã era doar foarte obosit sau…cred cã murea. Şi era primãvarã şi iarba verde…
Am vãzut un cal însoţit de prietenul lui, Câinele (despre el, dacã ziua o sã se facã de 27 de ore , poate în alt post) pãscând din tomberon; pardon - pubela ecologicã. Asta era iarna; tocma se topise zãpada şi era frig şi cenuşiu între betoane. Sunt şi cai care pasc între blocuri, la marginea oraşului. În general, sunt peste tot, şi-şi fac simţitã prezenţa lãsând în urmã grãmãjoare ecologice şi mirositoare pe asfalt, printre matizuri, vw şi alte kitsch-uri lucioase şi foarte utile .(wtf , aş vrea şi eu una din aia:D:D)
Am vãzut şi cai fericiţi, acum o sãptãmânã, pe o pajişte verde, pe malul unei gârle, la malul unei pãdurici, la o sutã de metri distanţã de ultimele case. Erau ei împiedicaţi de picioarele din faţã – ceea ce le fãcea de râs elanurile amoroase dar erau doar ei, ierburile, cerul albastru sclipitor şi vânticelul cald ca rãsuflarea mânzului de o zi. Era şi mânzul acolo, sugea de la maică-sa, iar ea a semnalizat fornãind când m-am apropiat. I-am lãudat progenitura şi am rugat-o sã mã lase sã-i fac o pozã, învârtindu-mã şi vorbind în jurul ei.
Ar fi multe de schimbat în oraşul meu: mizeria, mizeria din ghetouri, mizeria din cartierele mãrginaşe şi sãrace, mizeria cu ştaif şi sclipici din blocurile cu interfon, termopane şi tencuialã scorojitã şi conducte de evacuare sparte în subsol, mizeria animalelor din grãdina zoologicã (alt post, altãdatã), mizeria moralã, cu miros de crâşmã, manele, genitale în loc de semne de punctuaţie şi bãtaie ruptã din rai…stau şi mã gândesc la cât de multe lucruri ar fi bine sã se schimbe în oraşul meu.
Oricât de multe ar fi sã treacã şi sã vinã aş vrea ca în oraşul meu sã fie şi cai
Sã se iveascã ici-colo pe strãzi, la ceasurile magice ale zilei
Sã fornãie scurt, a avertizare şi sã arate mulţumiţi
Vorba ardeleanului (sau olteanului sau moldoveanului – depinde din ce regiune eşti, iubite cetitoriule) când a vãzut girafa:
“Aşa ceva nu se existã!!”
N-am crezut nici eu cã aşa ceva existã pânã nu am vãzut; am crezut cã e o glumiţã rãsuflatã de almanahe (:D)
Da’ e pe bune…
Rãmâne sã faci un exerciţiu de imaginaţie despre cam-cum ar arãta o damicela alcãtuitã nu din cãrnuri roze ci din astrahan negru şi cretz. Dacã zâmbeşti parşiv înseamnã cã te gândeşti la ce nu m-am gândit eu.
Iar pe craca de sus…mmmmm, în blocul din backdrop se gãseşte miere!!
Nu se specificã dacã un roi de harnice lucrãtoare şi-a fãcut cuib sub casa scãrilor
Sau dacã unul din locatari e un pasionat şi stã cu stupul în balcon
Sau dacã , printr-o conjunctura fericitã, TOŢI locatarii au mãcar un fãgurel, dacã nu un borcan de douã kile din sãnãtosul aliment în cãmarã
Sau…
Mai spune tu:):)
Dar e bine sã ştii cã mai sunt şi români fericiţi; atât de fericiţi cã vor s-o ştie şi alţii
E vremea pentru o schimbare. De ce ? Poate pentru că e deja jumătatea lui Noiembrie şi după cum toată lumea ştie în această perioadă lumea face multe schimbări. Alt motiv mai consistent ar fi sugestia lui Oana, de a face din n’şpe bloguri unul singur. Oana e fiica mea şi mi-a dat multe sfaturi bune de-a lungul timpului (aş vrea să cred că reciproca e valabilă dar de multe ori mă îndoiesc sigh). .
Când am descoperit blogosfera şi mi-am dat seama că I must get myself one of those am început cu un blog de plante medicinale; de acolo şi nick-ul green. Din când în când mai adaug câte ceva (material este destul) şi îndrăznesc să afirm că sunt lucruri bune şi folositoare. Apoi a urmat o tentativă de blog de atitudine. Dar cum nu doream să iau atitudine faţă de şmenarul sau piţipoanca zilei şi cum nu poţi fi mereu indignat sau sarcastic, chiar dacă eşti moldovean şi prestezi în învăţământ nu am adunat prea multe posturi.
Familia mea si alte animale, pentru cine încă nu a aflat e titlul unu roman savuros al englezului Gerald Durrell (da, fratele lui Lawrence ; spre dezolarea mea pe acesta nu am reuşit să-l citesc deşi în momentele mele de optimism susţin că am gusturi bune în literatură). GD a făcut enorm pentru conştientizarea omenirii în legătură cu protecţia speciilor pe cale de dispariţie şi a fost un înfocat iubitor de animale. Aflaţi mai multe de pe site-ul lui şi căutaţi-i cărţile.
A treia tentativă a mea ar putea fi exprimată prin : « spune ceva ce e profund adevărat pentru tine ; sigur mai sunt şi alţii pe undeva care gândesc la fel ». Şi cum pisicile şi căţeii sunt o parte importantă din viaţa mea (deşi nu am la fel de mulţi ca, de exemplu, my flickr friend Robert) am încercat să privesc lumea prin ochii lor. Prietenii mei cu blăniţă sunt deseori candizi, uimiţi în faţa spectacolului lumii, copilăroşi, fantaşti şi plini de imaginaţie (şi, ca tot omul, mai pot fi şi egoişti, hachiţoşi, enervanţi de-a dreptul dar asta face parte din farmecul lor).
Cum spuneam, am să închid deci, cuvinte… şi am să transfer aici două sau trei din posturile care bănuiesc că ar merita cât de cât. Aşa că în acest blog păzit de pisici voi mai avea şi un spaţiu în care îmi voi da din când în când frâu liber indignării, că motive sunt – slavă Domnului. Şi fiindcă nu degeaba în profilul meu scrie web explorer etc.etc. voi scrie din când în când şi despre descoperirile mele. Cum era vorba aceea – « spune-mi ce citeşti ca să-ţi zic cine eşti ? » Ceva la genul...
O să rezulte un blog-mozaic dar cred că e mai bine. Sper. Sper că nu va fi mai rău, măcar. Şi dacă n-o să iasă nimic o s-o iau de la capăt. Sau poate nu, cine ştie.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
[...]
Balada motanului, Nichita Stanescu
O zi ciudată cu vânt cald şi foşnitor ca de pe pânzele unei corăbii, cu ape zbătându-se în cer şi umbre alergând de-a lungul dealurilor. Cu nori caleidoscopici, jucându-secu frenezie de-a marionetele pe fundalul albastru sclipitor. Cu stâlpi singuratici de înaltă tensiune agăţaţi cu disperare unii de alţii prin firave aţe de păianjen . (We are all conected). Cu o turmă de minuscule oi pe un versant îndepărtat, plus măgarul aferent şi un cioban fără pitoresc şi fără sarică, alături de un lan de floarea soarelui. Dealul urcat în căutarea imaginii perfecte printre scaieţi crescuţi în tufe dese şi agresive. Scaieţi mai înalţi ca un stat de om, cu flori violete (cu miros de pudră), profilaţi pe- repet, albastrul sclipitor. Lumina începutului de vară, plină de promisiuni amăgitoare. Mereu vântul, dealurile cu miros de cimbru şi pelin. M-am întrebat de mai multe ori de ce stăteau ei nemişcaţi. Ce ascultau sau aşteptau. Şi azi, amintindu-mi de acea zi îndepărtată din vară, de beţia spaţiilor largi şi a luminii, încep să-i înţeleg. Erau beţi de vânt şi pluteau pe bătaia aripilor lui peste dealuri.
„Montmorency, fireşte, era nelipsit. Marea ambiţie a lui Montmorency era să-ţi stea în cale şi să fie ocărât. Dacă poate să se vâre undeva unde e cel mai puţin dorit, unde prezenţa lui e o adevărată pacoste, unde îi scoate pe oameni din sărite şi primeşte străchini în cap, atunci ştie că nu şi-a irosit ziua degeaba.
Idealul său suprem este să întâlnească pe cineva care să se împiedice de el şi să-l înjure de mama focului vreme de un ceas, iar după ce-şi împlineşte visul, devine arogant peste măsură.
A venit şi s-a aşezat pe lucruri numai bine când Harris şi George trebuiau să se apuce de împachetat; era încredinţat că ori de câte ori ei întindeau mâna după ceva, aveau nevoie de botul lui rece şi slinos. Şi-a vârât una din labe în marmeladă, a răvăşit linguriţele de ceai şi, pretinzând că lămâile ar putea fi luate drept şoareci, a omorât trei din ele înainte ca Harris să-l poată atinge cu tigaia.
Harris zicea că-l încurajez. Nu e adevărat, nu-l încurajam. Un câine ca Montmorency nu are nevoie de încurajare! Păcatul natural şi original cu care s-a născut îI împinge la astfel de isprăvi.”
Şi acesta e unul din lucrurile la care pisicile se pricep cel mai bine. (Ducesa cade uneori în transă când o iei în braţe, priveşte spre nicăieri cu ochi limpezi, simte pulsaţia Universului şi apoi pe neaşteptate te muşcă uşurel de vârful nasului; probabil găseşte că e un excelent punct de reper în întoarcerea la realitate). E minunat să te interiorizezi când eşti pisică. Pe lângă faptul că îţi echilibrezi energiile, îţi pui ideile în ordine, încerci să-ţi găseşti şi să judeci aspru greşelile unei vieţi zbuciumate, poţi da o lecţie de zen celor trei potăi isterice care - şi acest lucru nu are nici o legătură cu locaţia aleasă de tine pentru meditaţie – se sufocă de furie de cealaltă parte a gardului, înjurând în gura mare şi stricând cu lătrăturile lor somnul de după-amiază al unui cartier întreg. Ce înseamnă trei căţei nefericiţi şi zgomotoşi în marea armonie universală? Un punct gri (nici măcar negru) pe o imensă coală albă. A fi pisică înseamnă a lăsa furia sau teama (dar ce e aceea teamă?) să treacă peste sau prin tine fără să te atingă. Cu atât mai dreaptă sta-vei pe locşorul tău de neatins (aş putea să jur că atunci când fac asta pisicile se vizualizează stând pe un norişor pufos şi roz) cu cât hărmălaia de jos va creşte până la a ajunge la paroxism. E plăcut să fii pisică. Consider că avem ce învăţa de la aceste creaturi. În special excelentul lor simţ al umorului. Revenind. Când norişorul roz începe să se destrame , clipeşti mirată: „Da’ ce-i aici? Aaaaa…Bună, vecine!! Cât mă bucur să te văd. Exersaţi din nou? Vocalize? Continuaţi, progresele sunt uimitoare. Regret nespus că nu pot să mă alătur şi eu, sunt aşteptată. Ne mai vedem tot aici” Cine crede că a zărit un vârf al limbii scăpat caustic spre căţei se înşală. O pisică binecrescută scoate limba doar atunci când se spală.
Oare melcii scot vreun sunet? Oare aud ei vreo ceva? Sau poate au un alt simţ ciudat care îi ajută să înţeleagă sensul vibraţiilor care îi înconjoară Poate un cântec obişnuit este o furtună pentru ei. Iar un fluierat e un trăsnet înfiorător. Dar dacă stau să mă gândesc toate astea sunt vorbe goale Orice copil ştie că dacă faci o simplă incantaţie la uşa casei sale melcul iese afară până la urmă (Bine, mai sunt şi poeţii, care-s tot nişte copii dar se întâmplă să aibă burtă, riduri şi chelie si cântă şi eicum ştiu: " Melc, melc, Cotobelc, Ghem vãrgat ªi ferecat ; Lasã noaptea din gãoace, Melc nãtîng, ºi fã-te-ncoace ; Nu e bine sã te-ascunzi Subt pãreþii grei ºi scunzi ; Printre vreascuri cerne soare, Colþi de iarbã pe rãzoare Au zvîcnit, ºi muguri noi Pun pe ramure altoi. Melc, melc, Cotobelc, Iarna leapãdã cojoace, ªi tu încã subt gãoace ! Hai, ieºi Din cornoasele cãmãºi ! Scoate patru firiºoare Strãvezii, tremurãtoare, Scoate umede ºi mici Patru fire de arnici ; ªi agaþã la feºtile Ciufulite de zambile Sau la fir de mãrgãrint Îmbãlatul tãu argint…
Peste gardurile vii (Colo-n vii), Ori, de vrei, ºi mai la vale, Pe tarlale, Hai, întinde brîu de bale… ") …….Aşa că s-ar putea ca melcii să fie creaturi cu totul şi cu totul muzicale; sau genii poetice, ascunse într-un turn spiralat…. Aşa că chiar acesta s-ar putea să fi cântat când îl trăgeam în poză. ….Nu-i aşa că în felul asta lumea e un pic mai bună?
Învăţ despre frunze că foşnesc sub lăbuţe; despre iarbă ca face umbră în care poţi să te ascunzi; despre soare ca-mi încălzeşte blana; despre vânt că miaună ciudat printre crengi; despre lăstarii viei în care mă pierd ca într-un labirint sau pe care alunec la vale ca în montaigne-russe; despre căţei că sunt ori prea prietenoşi şi te împung cu botul, te dau de-a dura şi-ţi umplu blăniţa de bale, ori că sunt răi şi isterici şi-ţi strigă cuvinte urâte chiar de la zece metri distanţă. Învăţ să alung furnici şi să vânez şoareci invizibili. Nu ştiu că vine toamna şi frigul şi că voi alerga printre stropii de ploaie, scuturând delicat lăbuţele când voi întâlni o băltoacă (dar ce e aceea băltoacă nu ştiu încă ). Nu ştiu nici că voi pleca în curând într-o călătorie lungă, unde nişte oameni mici mă vor mângâia şi-mi vor da nume iar alţi oameni mari îmi vor pune într-un castron lăptic sau crănţănele. Toate astea sunt departe deocamdată. Acum învăţ.>
Sunt un pisoi (aproximativ) birmanez. Am ochii roşii de la prea mult navigat. Locuiesc într-o bibliotecă. Îmi place. Îmi place foşnetul foilor. Îmi place mirosul hârtiei vechi. Hârtia veche, cerneala şi urmele de degete au o aromă la fel de excitantă cu a valerianei. . Când nu explorez rafturile locuinţei mele călătoresc cu un vehicul argintiu purtat de unul dintre sclavii mei. Am mai mulţi sclavi care mă adoră şi-mi aduc zilnic ofrande. Sunt genial. Sunt muzical. Astăzi am ciupit puţin corzile chitarei şi am executat o scurtă cantilenă. Modesta şi geniala mea prestaţie a stârnit strigăte şi extaz. Mâine voi scrie un poem cu o gheară înmuiată în tuş chinezesc. Apoi voi medita cu ochii închişi între Eliade şi Cioran.
Ce poate să vadă o pisică în vârful copacului când tu nu poţi zări nimic neobişnuit? Ce o face să-şi oprească alunecarea iute spre înălţimi? Eu n-am auzit nimic dar ea e sigură că ştie mai bine. Acolo sus e o şoaptă, un zumzet…ceva care merită să fie vânat cu seriozitate. Sunt sigură că dacă aş întreba-o pe Ducesa (cea din foto – da, ca în The Aristocats, a cult for cat persons) dacă i-ar plăcea să aibă aripi ar râde din toată inima. Ce să fac cu ele? ar spune – doar am gheare ascuţite să mă caţăr şi coadă pentru balans şi simţul meu inefabil care mă ghidează în vânătorile invizibile.Btw, zice Ducesa, tu locuieşti într-o lume pe dos; lumea adevărată se vede privind din vârful copacului spre lucrurile mici de pe pământ. Şi mă privi cu infinită milă….
