DEALUL CU CAI

O zi ciudată cu vânt cald şi foşnitor ca de pe pânzele unei corăbii, cu ape zbătându-se în cer şi umbre alergând de-a lungul dealurilor. Cu nori caleidoscopici, jucându-se cu frenezie de-a marionetele pe fundalul albastru sclipitor. Cu stâlpi singuratici de înaltă tensiune agăţaţi cu disperare unii de alţii prin firave aţe de păianjen . (We are all conected). Cu o turmă de minuscule oi pe un versant îndepărtat, plus măgarul aferent şi un cioban fără pitoresc şi fără sarică, alături de un lan de floarea soarelui. Dealul urcat în căutarea imaginii perfecte printre scaieţi crescuţi în tufe dese şi agresive. Scaieţi mai înalţi ca un stat de om, cu flori violete (cu miros de pudră), profilaţi pe - repet, albastrul sclipitor. Lumina începutului de vară, plină de promisiuni amăgitoare. Mereu vântul, dealurile cu miros de cimbru şi pelin. M-am întrebat de mai multe ori de ce stăteau ei nemişcaţi. Ce ascultau sau aşteptau. Şi azi, amintindu-mi de acea zi îndepărtată din vară, de beţia spaţiilor largi şi a luminii, încep să-i înţeleg. Erau beţi de vânt şi pluteau pe bătaia aripilor lui peste dealuri.