o cai copite cai copite cai

Am vãzut mai demult un film în care Robert de Niro juca rolul unui fotograf; el era fotograf într-o secţie de poliţie, ziua fotografia cadavre şi dimineaţa devreme fãcea fotografii adevãrate. Povestea este cum într-o dimineaţă pustie (se zice cã nu e oraş mai pustiu ca NY la 4 am), a vãzut apãrând în capãtul unei strãzi din alea lungi de NY un cal alb. Do you realize, what a moment. Ce subiect, ireal şi nemaivãzut în lumina magicã a dimineţii.

Anyway de când ne-am pus net nu prea mã mai uit la filme…nu mai am timp.

În oraşul nostru vezi mai mereu cai. Sunt fiinţe care-şi câştigã greu dreptul de a exista. Tre’ sã poarte potcoave, hamuri, ochelari care nu-s nici de soare nici de firmã şi o cãruţã cu vârf în spinare. Am vãzut unul mic sãracul şi în spate avea remorca cu lemne peste care şedeau 7-8 mari bãrbaţi musculoşi şi virili, dintre care unul posesor de biciuşcã şi de vocabular adecvat. Şi calul trebuia sã tragã. La o intersecţie ce urcã dealul, alt nãpãstuit cãzuse pe-o parte, rãsucit în hamuri şi un grup de experţi îşi dãdea cu pãrerea pe lângã viaţa lui, în timp ce ãl de l-a fãcut soarta stãpân şi nu cal se scãrpina în chelie înjurând; calul - of course, my horse. Faptul cã totul se petrecea lãngã crâşma sordidã Zaraza nu cred cã are vreo relevanţã . Nu pentru cal.

Am vãzut un cal cu coastele ieşite aproape prin piele întins pe malul apei, încercând cu o disperatã urmã de demnitate sã-şi ţinã capul drept; era în apropiere de palatul ţigãnesc. Nu ştiu dacã era doar foarte obosit sau…cred cã murea. Şi era primãvarã şi iarba verde…

Am vãzut un cal însoţit de prietenul lui, Câinele (despre el, dacã ziua o sã se facã de 27 de ore , poate în alt post) pãscând din tomberon; pardon - pubela ecologicã. Asta era iarna; tocma se topise zãpada şi era frig şi cenuşiu între betoane. Sunt şi cai care pasc între blocuri, la marginea oraşului. În general, sunt peste tot, şi-şi fac simţitã prezenţa lãsând în urmã grãmãjoare ecologice şi mirositoare pe asfalt, printre matizuri, vw şi alte kitsch-uri lucioase şi foarte utile .(wtf , aş vrea şi eu una din aia:D:D)

Am vãzut şi cai fericiţi, acum o sãptãmânã, pe o pajişte verde, pe malul unei gârle, la malul unei pãdurici, la o sutã de metri distanţã de ultimele case. Erau ei împiedicaţi de picioarele din faţã – ceea ce le fãcea de râs elanurile amoroase dar erau doar ei, ierburile, cerul albastru sclipitor şi vânticelul cald ca rãsuflarea mânzului de o zi. Era şi mânzul acolo, sugea de la maică-sa, iar ea a semnalizat fornãind când m-am apropiat. I-am lãudat progenitura şi am rugat-o sã mã lase sã-i fac o pozã, învârtindu-mã şi vorbind în jurul ei.

Ar fi multe de schimbat în oraşul meu: mizeria, mizeria din ghetouri, mizeria din cartierele mãrginaşe şi sãrace, mizeria cu ştaif şi sclipici din blocurile cu interfon, termopane şi tencuialã scorojitã şi conducte de evacuare sparte în subsol, mizeria animalelor din grãdina zoologicã (alt post, altãdatã), mizeria moralã, cu miros de crâşmã, manele, genitale în loc de semne de punctuaţie şi bãtaie ruptã din rai…stau şi mã gândesc la cât de multe lucruri ar fi bine sã se schimbe în oraşul meu.

Oricât de multe ar fi sã treacã şi sã vinã aş vrea ca în oraşul meu sã fie şi cai

Sã se iveascã ici-colo pe strãzi, la ceasurile magice ale zilei

Sã fornãie scurt, a avertizare şi sã arate mulţumiţi

.

sweet Rrromanians

Vorba ardeleanului (sau olteanului sau moldoveanului – depinde din ce regiune eşti, iubite cetitoriule) când a vãzut girafa:

“Aşa ceva nu se existã!!”

N-am crezut nici eu cã aşa ceva existã pânã nu am vãzut; am crezut cã e o glumiţã rãsuflatã de almanahe (:D)

Da’ e pe bune…

Rãmâne sã faci un exerciţiu de imaginaţie despre cam-cum ar arãta o damicela alcãtuitã nu din cãrnuri roze ci din astrahan negru şi cretz. Dacã zâmbeşti parşiv înseamnã cã te gândeşti la ce nu m-am gândit eu.

Iar pe craca de sus…mmmmm, în blocul din backdrop se gãseşte miere!!

Nu se specificã dacã un roi de harnice lucrãtoare şi-a fãcut cuib sub casa scãrilor

Sau dacã unul din locatari e un pasionat şi stã cu stupul în balcon

Sau dacã , printr-o conjunctura fericitã, TOŢI locatarii au mãcar un fãgurel, dacã nu un borcan de douã kile din sãnãtosul aliment în cãmarã

Sau…

Mai spune tu:):)

Dar e bine sã ştii cã mai sunt şi români fericiţi; atât de fericiţi cã vor s-o ştie şi alţii

În blocul tau ce se (mai) gãseşte?

CHANGES

E vremea pentru o schimbare. De ce ? Poate pentru că e deja jumătatea lui Noiembrie şi după cum toată lumea ştie în această perioadă lumea face multe schimbări. Alt motiv mai consistent ar fi sugestia lui Oana, de a face din n’şpe bloguri unul singur. Oana e fiica mea şi mi-a dat multe sfaturi bune de-a lungul timpului (aş vrea să cred că reciproca e valabilă dar de multe ori mă îndoiesc sigh). .

Când am descoperit blogosfera şi mi-am dat seama că I must get myself one of those am început cu un blog de plante medicinale; de acolo şi nick-ul green. Din când în când mai adaug câte ceva (material este destul) şi îndrăznesc să afirm că sunt lucruri bune şi folositoare. Apoi a urmat o tentativă de blog de atitudine. Dar cum nu doream să iau atitudine faţă de şmenarul sau piţipoanca zilei şi cum nu poţi fi mereu indignat sau sarcastic, chiar dacă eşti moldovean şi prestezi în învăţământ nu am adunat prea multe posturi.

Familia mea si alte animale, pentru cine încă nu a aflat e titlul unu roman savuros al englezului Gerald Durrell (da, fratele lui Lawrence ; spre dezolarea mea pe acesta nu am reuşit să-l citesc deşi în momentele mele de optimism susţin că am gusturi bune în literatură). GD a făcut enorm pentru conştientizarea omenirii în legătură cu protecţia speciilor pe cale de dispariţie şi a fost un înfocat iubitor de animale. Aflaţi mai multe de pe site-ul lui şi căutaţi-i cărţile.

A treia tentativă a mea ar putea fi exprimată prin : « spune ceva ce e profund adevărat pentru tine ; sigur mai sunt şi alţii pe undeva care gândesc la fel ». Şi cum pisicile şi căţeii sunt o parte importantă din viaţa mea (deşi nu am la fel de mulţi ca, de exemplu, my flickr friend Robert) am încercat să privesc lumea prin ochii lor. Prietenii mei cu blăniţă sunt deseori candizi, uimiţi în faţa spectacolului lumii, copilăroşi, fantaşti şi plini de imaginaţie (şi, ca tot omul, mai pot fi şi egoişti, hachiţoşi, enervanţi de-a dreptul dar asta face parte din farmecul lor).

Cum spuneam, am să închid deci, cuvinte… şi am să transfer aici două sau trei din posturile care bănuiesc că ar merita cât de cât. Aşa că în acest blog păzit de pisici voi mai avea şi un spaţiu în care îmi voi da din când în când frâu liber indignării, că motive sunt – slavă Domnului. Şi fiindcă nu degeaba în profilul meu scrie web explorer etc.etc. voi scrie din când în când şi despre descoperirile mele. Cum era vorba aceea – « spune-mi ce citeşti ca să-ţi zic cine eşti ? » Ceva la genul...

O să rezulte un blog-mozaic dar cred că e mai bine. Sper. Sper că nu va fi mai rău, măcar. Şi dacă n-o să iasă nimic o s-o iau de la capăt. Sau poate nu, cine ştie.

Dar în orice caz o să dau vina pe Oana....