Sunt câţiva ani de când încerc să capturez sublimul efemer şi subtil care ne învăluie atunci când trăim înconjuraţi de pisici (una nu e de-ajuns niciodată sau mai bine spus dacă ai adus una în casă în curând îţi vei dori şi VEI AVEA mai multe). Am zis bine, Ducesă? Şi azi trăiesc clipe de cruntă dar plăcută invidie. Tot ce m-am străduit să imortalizez însă rareori am reuşit, iată aici, desenat cu fineţe şi bun gust. Douăzeci sau cam aşa ceva de pagini despre mereu uluitoarele şi minunatele noastre pisici (Ducesa aprobă cu condescendenţă), mi-au adus mai întâi un zâmbet neîncrezător pe buze, schimbându-l treptat într-un hohot de râs şi o stare de spirit excelentă, într-o dimineaţă care numai asta nu promitea (afară e cenuşiu, umed, rece şi criză; uitam să spun că învăţământul nu sărbătoreşte Crăciunul că aşa vrea muşchiul lui şi nu pentru că nu ar avea bani). Deci vă recomand cu toată încrederea să vizitaţi HALLMARKS OF FELINITY, unde o să întâlniţi o siameză, pe stăpâna sa iubitoare, fiica acesteia ce studiază pianul şi baletul şi o bunică nu prea amatoare de pisici (unii ar putea spune că o înţeleg…) Nu spun mai mult… Între timp Ducesa a reuşit să performeze câteva din cele mai bune numere ale sale, cum ar fi săritura pe neaşteptate, cu ghearele extinse, pe umerii mei, atracţia irezistibilă pentru ecranul calculatorului, atracţie ce nu poate fi ostoită decât tropăind mărunt pe tastatură, cocoţat în ghiveciul asparagusului şi băut apă din recipientul acestuia, atacul la degetul mare de la picior reuşit în proporţie de 99,99%, concluzionând cu odihna binemeritată în braţele mele, adică PE BRAŢELE MELE – cu care mă străduiesc în acelaşi timp să manevrez mausul şi tastatura. Purrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr… Nu aveţi pisică ? Spuneţi că am răsfăţat-o pe Ducesa? Mă retrag aici cu un zâmbet sardonic şi vă las în compania lui Solange, cea căreia îi place să se odihnească pe vârful piciorului stăpânei sale, în timp ce aceasta îşi face exerciţiile de balet. Sunt convinsă că aşa s-a întâmplat şi în realitate, nu numai în BD.
Intru şi cer porţia săptămânală de crănţănele pentru pisici şi câini şi o parte din mine se strânge şi micşorează, până se opreşte la vârsta de cinci ani. Începe să iscodească cu privirea pungile cu grăunţe colorate, periile, coliviile în culori pastel şi toate celelalte jucării de care au nevoie oamenii aflaţi în posesia unui animăluţ. Mă bucur de uluirea apariţiei unui buldog gras şi placid din camera alăturată. Ne salutăm, apoi el pleacă mai departe spre uşă să vadă cum trece lumea. Aproape de piciorul meu drept , o cuşcă în care doi porcuşori de Guineea se aferează printre jucăriile lor de plastic, rumeguş şi oarece chestii de ronţăit. Mă întreb, eu sau dublul meu de cinci ani, dacă se uită ei vreodată în sus, spre acvariul cu interior multicolor; ce cred ei despre umbrele mişcătoare ce li se învârt veşnic deasupra capului şi despre bolboroseala liniştită a bulelor de aer. Buldogul s-a angajat acum într-o discuţie cu papagalii ce locuiesc în apartamentul spaţios de la intrare. El din privire, ei cu clopoţeii lor montaţi în guşă, sub ciocul întors. Aş vrea, cu mintea mea scormonitoare de copil, să aflu ce-şi spun unii altora; probabil că e la fel de interesant ca şi conversaţia bunicii cu rudele care-i vin în vizită. Ooo, oare cum arată căţelul bătrânicii care e în faţa mea la rând; pare foarte preocupată de el. Ce poveşti şi-or mai fi depănând în serile lungi de iarnă? Ce model are hăinuţa pe care i-o tricotează? Şi, uite, mami!! o lesă multicoloră pentru pisici!!
Oamenii mari au un talent special de a concepe şi încropi spaţii dulci-amare, cum sunt circul în culori prăfuite, bâlciul vulgar şi sclipitor, parcul în care florile mărşăluiesc fără chef la marginea unor simulacre de poieniţe pavate cu iarbă de plastic, grădina zoologică, cu ochii trişti şi miros înţepător.
