AR FI TREBUIT SĂ SE NUMEASCĂ MONTMORENCY

„Montmorency, fireşte, era nelipsit. Marea ambiţie a lui Montmorency era să-ţi stea în cale şi să fie ocărât. Dacă poate să se vâre undeva unde e cel mai puţin dorit, unde prezenţa lui e o adevărată pacoste, unde îi scoate pe oameni din sărite şi primeşte străchini în cap, atunci ştie că nu şi-a irosit ziua degeaba.

Idealul său suprem este să întâlnească pe cineva care să se împiedice de el şi să-l înjure de mama focului vreme de un ceas, iar după ce-şi împlineşte visul, devine aro­gant peste măsură.

A venit şi s-a aşezat pe lucruri numai bine când Harris şi George trebuiau să se apuce de împachetat; era încre­dinţat că ori de câte ori ei întindeau mâna după ceva, aveau nevoie de botul lui rece şi slinos. Şi-a vârât una din labe în marmeladă, a răvăşit linguriţele de ceai şi, pretinzând că lămâile ar putea fi luate drept şoareci, a omorât trei din ele înainte ca Harris să-l poată atinge cu tigaia.

Harris zicea că-l încurajez. Nu e adevărat, nu-l încu­rajam. Un câine ca Montmorency nu are nevoie de încura­jare! Păcatul natural şi original cu care s-a născut îI împinge la astfel de isprăvi.”

Jerome K. Jerome, Trei într-o barcă

PISICA MEDITEAZĂ

Şi acesta e unul din lucrurile la care pisicile se pricep cel mai bine.
(Ducesa cade uneori în transă când o iei în braţe, priveşte spre nicăieri cu ochi limpezi, simte pulsaţia Universului şi apoi pe neaşteptate te muşcă uşurel de vârful nasului; probabil găseşte că e un excelent punct de reper în întoarcerea la realitate).
E minunat să te interiorizezi când eşti pisică. Pe lângă faptul că îţi echilibrezi energiile, îţi pui ideile în ordine, încerci să-ţi găseşti şi să judeci aspru greşelile unei vieţi zbuciumate, poţi da o lecţie de zen celor trei potăi isterice care - şi acest lucru nu are nici o legătură cu locaţia aleasă de tine pentru meditaţie – se sufocă de furie de cealaltă parte a gardului, înjurând în gura mare şi stricând cu lătrăturile lor somnul de după-amiază al unui cartier întreg.
Ce înseamnă trei căţei nefericiţi şi zgomotoşi în marea armonie universală? Un punct gri (nici măcar negru) pe o imensă coală albă. A fi pisică înseamnă a lăsa furia sau teama (dar ce e aceea teamă?) să treacă peste sau prin tine fără să te atingă. Cu atât mai dreaptă sta-vei pe locşorul tău de neatins (aş putea să jur că atunci când fac asta pisicile se vizualizează stând pe un norişor pufos şi roz) cu cât hărmălaia de jos va creşte până la a ajunge la paroxism.
E plăcut să fii pisică.
Consider că avem ce învăţa de la aceste creaturi.
În special excelentul lor simţ al umorului.
Revenind. Când norişorul roz începe să se destrame , clipeşti mirată: „Da’ ce-i aici? Aaaaa…Bună, vecine!! Cât mă bucur să te văd. Exersaţi din nou? Vocalize? Continuaţi, progresele sunt uimitoare. Regret nespus că nu pot să mă alătur şi eu, sunt aşteptată. Ne mai vedem tot aici”
Cine crede că a zărit un vârf al limbii scăpat caustic spre căţei se înşală. O pisică binecrescută scoate limba doar atunci când se spală.

SINGING IN THE RAIN

Oare melcii scot vreun sunet?
Oare aud ei vreo ceva?
Sau poate au un alt simţ ciudat care îi ajută să înţeleagă sensul vibraţiilor care îi înconjoară
Poate un cântec obişnuit este o furtună pentru ei.
Iar un fluierat e un trăsnet înfiorător.
Dar dacă stau să mă gândesc toate astea sunt vorbe goale
Orice copil ştie că dacă faci o simplă incantaţie la uşa casei sale melcul iese afară până la urmă
(Bine, mai sunt şi poeţii, care-s tot nişte copii dar se întâmplă să aibă burtă, riduri şi chelie si cântă şi ei cum ştiu:
" Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vãrgat
ªi ferecat ;
Lasã noaptea din gãoace,
Melc nãtîng, ºi fã-te-ncoace ;
Nu e bine sã te-ascunzi
Subt pãreþii grei ºi scunzi ;
Printre vreascuri cerne soare,
Colþi de iarbã pe rãzoare
Au zvîcnit, ºi muguri noi
Pun pe ramure altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapãdã cojoace,
ªi tu încã subt gãoace !
Hai, ieºi
Din cornoasele cãmãºi !
Scoate patru firiºoare
Strãvezii, tremurãtoare,
Scoate umede ºi mici
Patru fire de arnici ;
ªi agaþã la feºtile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mãrgãrint
Îmbãlatul tãu argint…

Peste gardurile vii
(Colo-n vii),
Ori, de vrei, ºi mai la vale,
Pe tarlale,
Hai, întinde brîu de bale… ")
…….Aşa că s-ar putea ca melcii să fie creaturi cu totul şi cu totul muzicale; sau genii poetice, ascunse într-un turn spiralat….
Aşa că chiar acesta s-ar putea să fi cântat când îl trăgeam în poză.
….Nu-i aşa că în felul asta lumea e un pic mai bună?

ÎNVĂŢ

Învăţ despre frunze că foşnesc sub lăbuţe; despre iarbă ca face umbră în care poţi să te ascunzi; despre soare ca-mi încălzeşte blana; despre vânt că miaună ciudat printre crengi; despre lăstarii viei în care mă pierd ca într-un labirint sau pe care alunec la vale ca în montaigne-russe; despre căţei că sunt ori prea prietenoşi şi te împung cu botul, te dau de-a dura şi-ţi umplu blăniţa de bale, ori că sunt răi şi isterici şi-ţi strigă cuvinte urâte chiar de la zece metri distanţă. Învăţ să alung furnici şi să vânez şoareci invizibili. Nu ştiu că vine toamna şi frigul şi că voi alerga printre stropii de ploaie, scuturând delicat lăbuţele când voi întâlni o băltoacă (dar ce e aceea băltoacă nu ştiu încă ). Nu ştiu nici că voi pleca în curând într-o călătorie lungă, unde nişte oameni mici mă vor mângâia şi-mi vor da nume iar alţi oameni mari îmi vor pune într-un castron lăptic sau crănţănele. Toate astea sunt departe deocamdată. Acum învăţ.>

ARTA DE A LOCUI ÎNTR-O BIBLIOTECĂ

Sunt un pisoi (aproximativ) birmanez. Am ochii roşii de la prea mult navigat. Locuiesc într-o bibliotecă. Îmi place. Îmi place foşnetul foilor. Îmi place mirosul hârtiei vechi. Hârtia veche, cerneala şi urmele de degete au o aromă la fel de excitantă cu a valerianei. . Când nu explorez rafturile locuinţei mele călătoresc cu un vehicul argintiu purtat de unul dintre sclavii mei. Am mai mulţi sclavi care mă adoră şi-mi aduc zilnic ofrande. Sunt genial. Sunt muzical. Astăzi am ciupit puţin corzile chitarei şi am executat o scurtă cantilenă. Modesta şi geniala mea prestaţie a stârnit strigăte şi extaz. Mâine voi scrie un poem cu o gheară înmuiată în tuş chinezesc. Apoi voi medita cu ochii închişi între Eliade şi Cioran.

LUMEA PE DOS

Ce poate să vadă o pisică în vârful copacului când tu nu poţi zări nimic neobişnuit? Ce o face să-şi oprească alunecarea iute spre înălţimi? Eu n-am auzit nimic dar ea e sigură că ştie mai bine. Acolo sus e o şoaptă, un zumzet…ceva care merită să fie vânat cu seriozitate. Sunt sigură că dacă aş întreba-o pe Ducesa (cea din foto – da, ca în The Aristocats, a cult for cat persons) dacă i-ar plăcea să aibă aripi ar râde din toată inima. Ce să fac cu ele? ar spune – doar am gheare ascuţite să mă caţăr şi coadă pentru balans şi simţul meu inefabil care mă ghidează în vânătorile invizibile. Btw, zice Ducesa, tu locuieşti într-o lume pe dos; lumea adevărată se vede privind din vârful copacului spre lucrurile mici de pe pământ. Şi mă privi cu infinită milă….