Şi acesta e unul din lucrurile la care pisicile se pricep cel mai bine.
(Ducesa cade uneori în transă când o iei în braţe, priveşte spre nicăieri cu ochi limpezi, simte pulsaţia Universului şi apoi pe neaşteptate te muşcă uşurel de vârful nasului; probabil găseşte că e un excelent punct de reper în întoarcerea la realitate).
E minunat să te interiorizezi când eşti pisică. Pe lângă faptul că îţi echilibrezi energiile, îţi pui ideile în ordine, încerci să-ţi găseşti şi să judeci aspru greşelile unei vieţi zbuciumate, poţi da o lecţie de zen celor trei potăi isterice care - şi acest lucru nu are nici o legătură cu locaţia aleasă de tine pentru meditaţie – se sufocă de furie de cealaltă parte a gardului, înjurând în gura mare şi stricând cu lătrăturile lor somnul de după-amiază al unui cartier întreg.
Ce înseamnă trei căţei nefericiţi şi zgomotoşi în marea armonie universală? Un punct gri (nici măcar negru) pe o imensă coală albă. A fi pisică înseamnă a lăsa furia sau teama (dar ce e aceea teamă?) să treacă peste sau prin tine fără să te atingă. Cu atât mai dreaptă sta-vei pe locşorul tău de neatins (aş putea să jur că atunci când fac asta pisicile se vizualizează stând pe un norişor pufos şi roz) cu cât hărmălaia de jos va creşte până la a ajunge la paroxism.
E plăcut să fii pisică.
Consider că avem ce învăţa de la aceste creaturi.
În special excelentul lor simţ al umorului.
Revenind. Când norişorul roz începe să se destrame , clipeşti mirată: „Da’ ce-i aici? Aaaaa…Bună, vecine!! Cât mă bucur să te văd. Exersaţi din nou? Vocalize? Continuaţi, progresele sunt uimitoare. Regret nespus că nu pot să mă alătur şi eu, sunt aşteptată. Ne mai vedem tot aici”
Cine crede că a zărit un vârf al limbii scăpat caustic spre căţei se înşală. O pisică binecrescută scoate limba doar atunci când se spală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu